Memorial

Eforie Nord, august 2006.
La nici zece-cincisprezece metri de mal, printre zeci de turişti care încă mai cred în litoralul românesc sau poate n-au avut bani de Grecia ori Turcia, nişte băieţi de băieţi se dau cu o hidrobicicletă imensă, atât de aproape încât îi silesc pe amărâţi să iasă din apă sau să-şi caute un loc de bălăceală ceva mai departe. Unul dintre turişti îi cere hidrobiciclistului-şef să se ducă să pedaleze mai în larg, unde nu sunt oameni, aşa cum e firesc. Replica vine rapid:"-Ce p... mea vrei mă, dă-te-n morţii mătii, ma plimb unde vreau !". Câteva ore mai târziu, în acelaşi loc, alt individ din aceeaşi specie se învârte in loc cu ski-jetul timp de cîteva minute până când toţi turiştii ies cuminţi din apă, unul câte unul, făcându-i loc dromaderului să se plimbe in voie. Marea noastră nu e doar neagră, e şi prea mica, se pare.

Dacă astfel de oameni dispar peste noapte, lumea nu pierde nimic. Ba dimpotrivă. Dar aşa ceva nu se întâmplă.
Din păcate, la noi lucrurile au stat întotdeauna invers, nu doar în 2006. Cei care au avut de suferit au fost mai mereu, nevinovaţii.
Dacă nu avem puterea să schimbăm nimic acum, măcar să nu uităm ce a fost.

Memorialul - Sighet.