Noaptea în care am rămas fără culori

Era cazul să o fac şi p-asta. Altfel, nu m-aş fi convins că noaptea toate lucrurile sunt altfel. Mai ales duminică noaptea. Maşinile parcă şuieră când merg pe asfalt. Zgomotele sunt de o mie de ori mai puţine şi tocmai d-aia se aud de o sută de ori mai tare. Şi cu toate astea e mai multă linişte. Dacă eşti atent, poţi observa ciudatele obiecte care se rostogolesc pe şosea şi despre care ceilalţi cred că sunt maşini gonind... he, he...
Conversaţiile cu necunoscuţii se leagă mai uşor. E mai puţină lume dar cu toate astea, perechi de ochi te urmăresc tot mai atent. Pentru câteva clipe, poţi să fii în privirea tuturor trecătorilor de vizavi. Interesant, nu ?
Unde mai pui că şi toate pisicile sunt negre. Iar fotografiile, alb-negre.

Primul război mondial. La matineu.

Sâmbătă am fost pe front. La război, adică. Am fost la câţiva metri de focurile de armă, tunurile mi-au asurzit urechile, fumul mi-a umplut plămânii si mi-a iritat ochii. De o parte erau bulgarii, de cealaltă românii. Erau şi câţiva germani, i-am recunoscut după căştile inconfundabile. Românii au cam fost învinşi până la urmă din ce am văzut eu dar am fost asiguraţi că „deşi pe moment s-au retras, trupele româneşti nu au pierdut bătălia”.
Sau, cum ar spune unii, aproape am câştigat.
Partea buna e că, spre deosebire de 1 Decembrie, de data asta am prins o porţie de fasole cu cârnaţi, direct din bucătăria armatei române. Mă rog,...cârnaţi nu mai erau când mi-a venit mie rândul... dar fasolea,...ce bună a fost fasolea !!!